Spectrum
Mi-am trăit copilăria în România, într-o perioadă comunistă grea. Pasiunea pentru computere am copiat-o de la fratele meu mai mare.
Unii băieți de-o seamă cu noi se lăudau cu reviste deocheate.
Mie și fratelui meu ne-a rămas în minte un set de reviste cu computere pe care le răsfoiam la nesfârșit când mergeam la bunici.
Bunicul a ajuns printr-o minune să-și viziteze un prieten din Statele Unite și s-a întors cu aceste reviste care au devenit pentru noi ca un vizor într-o ușă spre viitor.
Priveam minute în șir paginile cu computere sofisticate pe care îmi imaginam cum voi reuși într-o zi să le „conduc” și eu, să le strunesc cumva să facă ce vreau eu, să îmi execute ideile.
Abia peste câțiva ani am reușit să ating și eu primul computer HC 85. Era o clonă făcută de comuniști, după celebrul SPECTRUM atât de bine vândut în lumea liberă.
Stăteam la rând mai mulți colegi în laboratorul de informatică să prindem un pic de timp să jucăm câteva minute de jocuri prostești. Detaliile nu erau importante, conducerea acelei cutii negre cu butoane albe ne dădea fiori. Nu jocul era important, ci mașina.
Am trecut de facultate cu bine, au rămas amintiri plăcute, acolo s-au pus piloni importanți pentru înțelegerea computerelor care m-au ajutat toată viața. Am descoperit cum funcționează, cum se programează și cum se întrețin mașinăriile digitale. Am învățat de la profesori buni și asistenți dedicați cum să îmi pun în practică visurile.
Apoi am început să lucrez, din fericire exact unde îmi imaginam în copilărie, atingând tastele care dădeau comenzi precise care se îndeplineau matematic.
Anii au trecut, proiectele s-au adunat, și undeva pe drum am uitat puțin de unde am plecat.
Poate vă întrebați ce e cu toată povestea asta? Pe bună dreptate, de ce? Povestea asta o țineam în tolbă pentru mai târziu, pentru nepoți.
Amintirile astea au fost reactivate recent, de același sentiment pe care îl aveam atunci în copilărie când priveam paginile revistelor. Dorința de a face cutia magică să mă asculte, să îmi împlinească ideile care parcă până mai ieri erau prea greu și prea costisitor de implementat.
Retrăind și analizând toate aceste sentimente și gânduri, am realizat că de fapt, încet-încet, parcă am pierdut din scânteia aceea originară a creației. A creației nu de dragul de a scrie cod, nu a face artă de dragul artei. Mi-am reamintit că rădăcina care mi-a dat seva e dincolo de limbajul de programare pe care îl folosesc, dincolo de cum scriu codul, dincolo de formele care evoluează continuu.
Poate deja intuiți ce mi-a trezit din nou fiorul programării… AI-ul… stai… te rog nu închide pagina!
Știu că unii dintre voi aveți deja repulsie față de AI, prea multă schimbare, parcă ne ia sufletul de programatori AI-ul ăsta. Și eu am sentimentul ăsta uneori.
Și totuși, lucrând cu Claude, încet-încet îmi reamintesc de ce fac eu toată treaba asta. Scopul meu profesional nu e să scriu cod în gol. Ținta mea e să strunesc mașina digitală să îmi împlinească planul, să aduc ceva practic către oameni, ceva care să rezolve o problemă, să aducă bucurie.
Atunci când lucrezi în proiecte mici, parcă nu uiți așa ușor ținta asta, vezi impactul în rândul clienților. Însă când ești aruncat în ape mai mari, ești ușor împins în larg și parcă nu mai vezi
impactul direct pe care îl ai, te simți o rotiță mică într-un angrenaj, fără contact cu realitatea.
Sunt obișnuit să îmi analizez trăirile, să înțeleg ce o fi în spatele acestui sentiment reactivat.
Știu însă că nu îl voi putea formula concret, acel gâdilat în stomac nu poate fi pus pe hârtie fără să îi pierzi esența. E ceva ce dă motivație și dorința de a programa în continuare.
Cred că are legătură cu puterea pe care o avem multiplicată acum de agentul inteligent. O putere pe care de-a lungul timpului am realizat că e finită și nu pot să fac chiar tot ce îmi trece prin cap. Că nu am timp și energie să implementez idei costisitoare.
Acum parcă lucrurile se schimbă. Pot în câteva zile să fac aplicații care înainte ar fi durat luni și tot rămâneau doar pe hârtie.
Ultimele două luni au fost intense, încercând să învăț să trag de hățurile agentului. Am stat aproape neridicat de pe scaun toată seara. Mă mai trage nevasta de mânecă și îmi spune că îmi ia AI-ul mințile.
Pe curând.
